Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre Mircea Eliade în revista „Ramuri“

        de Mircea MOISA

În anul aniversării centenarului nașterii lui Mircea Eliade, comemorăm și douăzeci și unu de ani de la moartea sa. Nu intenționez nici un fel de speculație pentru a sugera eventuale conjurații ale astrelor. În anul 1907, calendarul nostru cultural-literar înregistrează moartea, în data de 25 august, a marelui cărturar enciclopedist, filolog, lingvist, istoric, poet, prozator, dramaturg, publicist – B.P. Hasdeu. Și iarăși, nu cu intenția de a invoca o anumită conjuncție astrală, voi reactiva în memoria culturală a cititorului un fapt semnificativ, confirmând un adevăr esențial pe care J.W. Goethe îl numea, cu o sintagmă mereu citabilă, „afinități elective“, anume: apariția în 1937 a lucrării B.P. Hasdeu – Scrieri literare, morale și politice, I-II, ediție critică cu note și variante de Mircea Eliade. Afinitățile elective cu marele cărturar-creator B.P. Hasdeu, Mircea Eliade le mărturisește în primul său volum de „Amintiri, Mansarda“, publicat în anul 1966, în limba română, la Madrid, de editura Destin.

Traiectul existențial și opera vastă și atât de diversă, cu nu puține volume care l-au impus în universalitatea culturală pe Mircea Eliade, sunt la ceasul de față în întregime și sub varii aspecte cunoscute de cititorii numeroși ai marelui scriitor și savant.

Mircea Eliade s-a impus de foarte tânăr ca un romancier de valoare, chiar dacă receptarea prozei sale s-a manifestat, în unele cazuri, contradictorii, chiar nefavorabile. Între publicațiile literar-culturale care s-au pronunțat asupra scrierilor tânărului Mircea Eliade s-a situat și revista craioveană Ramuri. Reapărută în mai 1934, după o întrerupere de mai bine de patru ani, în nr. 2, din iunie același an în Ramuri este publicată o cronică literară extinsă la romanul „Întoarcerea din rai“ de Mircea Eliade, cronică semnată de Const. D. Ionescu, un critic de marcă în epocă al revistei craiovene, critic încă relativ tânăr. Reamintesc că, pe parcursul anului 1934, Mircea Eliade a publicat nu mai puțin decât cinci cărți: Întoarcerea din rai (roman), Lumina ce se stinge (roman); India (reportaj); Oceanografie (eseu) și Alchimia asiatică (eseu).

În cronica sa din Ramuri (pp.90-94), Const. D. Ionescu (1895-1950) expune, în partea liminară, câteva constatări și considerații, din care prefer să citez selectiv, în locul parafrazării sau rezumării, cum se procedează tot mai frecvent, în astfel de cazuri, în ultimul timp. Astfel, în consistenta parte liminară a cronicii sale, criticul rămurist scrie, între altele:

„Se scrie și se tipărește mult. Mai mult ca oricând. Sigur, n-a cunoscut niciodată scrisul românesc o mai mare abundență de recoltă. (...)

„Așadar, e firesc ca o publicație – și mai cu seamă una redusă ca spațiu – să nu îmbrățișeze întreaga mișcare. Și nici nu este de trebuință . Dimpotrivă. Nu urmărim informația. Ne interesează tocmai selectivul. De aceea ne vom opri la ceea ce ni se pare mai caracteristic, la acele cărți în care vom întrezări semne din care să se descopere ceva din fețele veacului.“ Apoi, criticul formulează referințe directe asupra romanului avut în vedere. „Iată considerațiile notațiilor de față în marginea romanului d-lui Mircea Eliade, Întoarcerea din rai. Din noianul de tipăritură literară actuală, credem că noul volum – penultim, dar totuși recent, căci n-are decât câteva luni – merită o atenție deosebită. În carte sunt închise gândurile – bune sau rele – ale unei generații care încearcă o depășire a vechiului meșteșug scriitoricesc. E îmbelșugată noutate pe cele 419 pagini. Se dă la iveală o lume nouă, răsărită, dar în curs de afirmare și se acordă un nou chip de literatură – ca metodă de cercetare a omului și ca formă de prezentare. Cert, Întoarcerea din rai n-ar fi cu putință să fie scrisă decât între anii 1931-1933.

„Căci, să nu uităm că sunt nenumărate alte cărți, care, deși apărute astăzi, puteau tot așa de bine să fie concepute înainte de război.

Pentru actualitatea ei – cu toate scăderile și cu toate însușirile alese – merită să fie discutată.

De literatura d-lui M.E. ne-am ocupat chiar de la primul volum, Isabel și apele Diavolului. Și cu acel prilej am avut o atitudine aspră, dar îndeajuns de motivată. Isabel... era debutul nebulos și prezumțios. De atunci și până acum însă ne-a mai dat Maitreyi. Un suflet, un chip și o poemă de aprinsă patimă omenească. De la Isabel la Maitreyi, autorul a urcat nu o treaptă, mai multe. Cine a citit povestea Maitreyei-ei, păstrează în suflet o imagine vie de patimă arzătoare, de destin și gând înălțat din umanitate pentru umanitate. Și tot așa după lectura Întoarcerii din rai.

De data aceasta d. M.E. părăsește regiunea exotică a Indiei, alegându-și un câmp local, un crâmpei din societatea românească. (Deși lucrul n-are importanță prea mare. Pentru că acolo nu climatul străin interesa, ci zbaterea omenească). În noul roman a descins pe sol românesc, dar pentru a înfățișa socialul, extern, ca peisaj omenesc și urmându-i doar cauzalitatea actelor. Dacă ar fi așa, d-sa n-ar fi prea nou, s-ar folosi de metodele literare cunoscute. Altul este procedeul d-lui M.E. Ne rezervam rândurile de la urmă pentru a-l semnala. Deocamdată să vedem cuprinsul, sâmburele cărții. Succint l-am defini: o lume în gestație. Durerile și năzuințele tineretului care se caută. Conflict între generații: una consumată, vetustă; cealaltă nouă și necristalizată. Un aspect al crizei de creștere. Este strigătul surd al tineretului suspendat. Între ce a fost înainte, dincolo de tratatul de pace și ce a urmat după, e un hiat. Lumea nouă care se naște n-are legătură cu trecutul. Între azi și ieri stă căscată prăpastia războiului peste care nu
s-a întins puntea între generații.“

După cum explicit se exprimă în textul său, Const. D. Ionescu se dovedește cunoscător în profunzime ale realităților social-politice și implicit culturale, în sens general în sfera ultimă menționată de noi, și în cronica sa se referă și proiectează în realitățile, situațiile numite personajele romanului eliadesc. Mai mult încă, subliniază și modul în care personajele romanului, tineri intelectuali se raportează în contextul realităților din epocă.

„Dar aceeași generație pierdută în căutarea absolutului – scrie într-un loc criticul – are dezamăgiri. Torturată zadarnic pe căile abstracte, vrea întoarcerea la concret.“ Altul spune: „Mi-e sete de concret, de viața de toate zilele, de caritate... M-am săturat de capodopere, de asceză și toate celelalte...“ (pag. 378).

Urmărind ideația personajelor romanului și folosind citate elocvente, criticul scrie în alt loc din cronica sa: „Nevroza socială care a cuprins intelectualitatea tânără duce pe unii până la gânduri anarhice. Dar sunt neputincioși să treacă de la cuget la faptă. Singur unul încearcă, Emilian.“

Criticul literar insistă și asupra compoziției noi, structurări personale ale textului romanesc în Întoarcere din rai.

„D-l M.E., am spus, ca metodă, se deosebește de predecesori în arta romanului. Rupe cu construcția obișnuită. Nu mai avem de-a face cu romanul clasic, cu acțiune, cu diverse fețe, tăiat în felii urmărite în continuare.

De acțiune, fără îndoială, nu poate fi vorba. Materialul prezentat este mai mult de natură psihologică. (...)

Privit strict epic, romanul ar avea un cusur capital: tipurile nu sunt diferențiate. Sau așa de puțin diferențiate încât le confunzi. E unul multiplicat în diverse fețe și nume. Aproape toți sunt celebrali, ironici, sceptici, cinici, se complac în vulgaritate, în fraudă, sadism, invectivă etc. Dar realizarea d-lui M.E. trebuie înțeleasă altfel. În expresia rădăcinii talentului d-sale autobiograficul. Așa a apărut de la Isabel, așa se menține în Maitreyi și continuă să fie la fel în Întoarcerea din rai. Transpunerea la diverse personagii este numai formală. Înlăturând această aparență, deghizarea, dar peste fondul de bază care este autobiografic. O confesiune de cuget și viață trăită intens. (...)

Întoarcerea din rai nu vrea să facă literatură. Ea face investigații în realitatea internă și-o dezvăluiește nemilos.“

Și-acum să citim considerațiile și judecățile critice formulate de Const. D. Ionescu în finalul cronicii sale despre care promitea în partea introductivă a textului critic că le va exprima. Transcriu, așadar, partea finală a cronicii din Ramuri, nr. 2, iunie 1934:

„Ca modalitate tehnică, Întoarcerea din rai continuă, în unele privințe, pe Maitreyi, bunăoară, prin stilul simplu, necultivat, prin parantezele care dau expunerii naturalețe, prin numeroasele întrebări și solilocvii. Mai mult chiar. Analiza de sine, stufoasă prin amendări incidentale, se împletește cu perspective luate prin persoana III. Ca și în celelalte volume, și aici, simplitatea expresiei merge până la plat, până la tonal. Fraza comună, vorbirea tuturor: de pe stradă, la cafenea și din ziare. Niciodată nu cristalizează în imagini. Autorul are oroare de „literatură“. Absența preocupării de formă se învecinează uneori cu neglijența. Fără linie, fără culoare și relief, stilul d-lui M.E. se situează la polul opus al d-lui Ionel Teodoreanu care își face o plăcere din mânuirea frazelor înflorite abuziv, frizând de multe ori prețiozitatea. În egală măsură în stilul d-lui Ionel Teodoreanu se vădește imagist – cu predilecție metaforic – al
d-lui M. E. este mat și prozaic. Calitățile lui stau tocmai în firesc și cursivitate.

Iată o seamă din motivațiile celei mai tinere generații: ca înfăptuiri pozitive, sinceritatea și spontaneitatea; iar negative, alungarea ornamentului și retorismului – de la fond până la expresie. De către unii cotate drept cusururi; de către alții, note de superioritate. În orice caz însă în operă bate un puls din organismul veacului, manifestat în fond prin axa de cristalizare în jurul absolutului și în formă prin spontaneitate“.

Din întregul text al cronicii literare semnată de Const. D. Ionescu și consacrată romanului Întoarcerea din rai de Mircea Eliade, reiese și se impune un adevăr de ordinul evidenței: criticul, profesor de literatură română la Liceul „Traian“ din Turnu Severin, era un cunoscător în totalitate al scrierilor de până la acea dată semnate de tânărul scriitor. Un cunoscător avizat, capabil să descifreze sensurile originalelor romane ale lui Mircea Eliade, să le situeze valoric în deplină cunoștință de cauză, într-o nouă paradigmă ce se instaura în romanul românesc interbelic. Aprecierile, considerațiile lui Const. D. Ionescu formulate în cronica din revista Ramuri, printre primele din critica noastră, referitoare la romanul Întoarcerea din Rai, dar și referințele succinte la romanele anterioare Isabel și apele diavolului și Maitreyi atestă o receptare întru totul pertinentă a acestor creații ale tânărului Eliade. Iar aceste prime aprecieri au fost exprimate ca idei, constatări în texte critice posterioare aparținând unor diverse condeie critice.

În același an 1934, în nr. 4-6 (august-octombrie) – număr de vacanță – al revistei Ramuri, un alt critic literar – I.M. Ioanid (1897-1972), profesor la Liceul „Carol I“ din Craiova, consacră o destul de amplă cronică literară volumului India de Mircea Eliade, volum recent apărut. I.M. Ioanid procedează „didactic“, asemenea colegului și confratelui său severinean, Const. D. Ionescu. Într-o introducere teoretică, criticul emite judecăți ca acestea: „memorialul de călătorie este o speță literară ambiguă, în care documentul nud și fenomenul de expresivitate estetică stau într-o relație determinată de pricini atât temperamentale cât și obiective. (...) Există călători cu darul condeiului și literați care călătoresc. Cu cât cei din urmă sunt dublați de gânditori în curs de eflorescență, cu atât vor fi mai degrabă ispitiți să-și definească propriul peisaj interior care nu-i de mirare să-l degenereze sau să-l absoarbă pe celălalt.“

Percepând noutatea formulei cărții lui Mircea Eliade, criticul rămurist îi explicitează conținutul și formula personală, și dacă ea nu poate fi circumscrisă „memorialului de călătorie care este o speță literară ambiguă“, criticul constată că în realitatea textului „(...) găsești în „India“ veșnic prezent pe d-l Mircea Eliade în intimitatea gândirii și simțirii sale, complexe, întortochiate, ușor exterioare, cum se cuvine să fie pe meleagurile Iluminatului. Simți la fiecare pagină și deseori la fiecare frază pe omul care
n-a făcut o călătorie numai ca să confecționeze o carte, o teză de doctorat și o carieră, ci pe acela care a avut afinități prestabilite cu India. Îl simți câte odată cam mult. Dar în locul Indiei unitare, te mulțumești cu Indianul autentic. Un alt contact edificator, cu India îl ai prin intermediul termenilor „hindustani“ abundenți, într-adins netraduși de autor, pentru ca tenta autohtonă să fie mai nealterată.

Cu însușirile și cu atitudinea d-lui Eliade, viziunea Indiei trebuia să fie fragmentară, cu o căutată lipsă de coeziune. Dar ce magnific pitoresc în clișee, ce profunde sau tainice zvonuri din viața care mișună în imensitatea florei și faunei și omenirii descoperite, câtă înfiorare în suita de momente – mai totdeauna grave – care s-au oglindit în sufletul autorului ca tot atâtea revelații!“

Un alt colaborator constant al revistei Ramuri, profesorul și literatul Traian Mateescu (1907-1978) semnează în revistă, în nr. 8, din octombrie 1937 articolul „Peisajul generației noastre“, în care autorul exagerează în parte prin afirmații că numai aparținând unor „grupe, grupulețe și programe“ devii vizibil în câmpul cultural, câștigând o popularitate peste valoarea reală în sine a persoanei.

Afirmând valoarea într-adevăr de excelență a tânărului scriitor Mircea Eliade, profesorul și literatul craiovean Traian Mateescu consideră – în mod exagerat, desigur – că popularitatea tânărului autor de romane ar proveni „Mai ales din faptul că d-l Mircea Eliade are de partea sa și o leacă de presă“. Const. D. Ionescu s-a aflat de partea foarte tânărului Mircea Eliade, încă de la debutul editorial cu romanul Isabel și apele diavolului, publicând o substanțială cronică literară în revista „Gândirea“, nr. 8-9, august-septembrie, din 1930, în timpul când Eliade se afla încă la studii în India. Iar cele două cronici literare, apărute în cursul anului 1934 în revista Ramuri, cronici din care am reprodus extinse citate în documentarul de față, atestă receptarea și situarea tânărului scriitor Mircea Eliade de către publicația craioveană, prin cei doi cronicari ai săi, într-un mod adecvat, ca pe un creator de profundă originalitate și valoare. El este circumscris unei noi paradigme a romanului, paradigmă ce se consolida în literatura noastră în anii interbelici.

După aproape un sfert de secol, timp în care numele și opera lui Mircea Eliade au fost interzise în țară de către regimul totalitar comunist, revista Ramuri, își poate revendica primatul publicării a doză articole despre marele scriitor român și savant umanist, profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago. În nr. 9 din 15 septembrie 1967, în cadrul rubricii Fișe de dicționar filosofic, rubrică inaugurată și susținută în mare parte de redactorul de specialitate al revistei, Grigore Traian Pop, au fost publicate despre Mircea Eliade articolele „1. Filosoful. Elementul originar în filosofia culturii“ sub semnătura lui Vasile Vetișanu și „2. Literatul“, semnat de Ilina Grigorovici. Apoi, alte reviste, din București și câteva centre culturale ale țării, au publicat în paginile lor texte despre Mircea Eliade și chiar proze ale scriitorului.

Prozatorul Ștefan Bănulescu, în plină ascensiune literară în urma apariției, în 1965, a valorosului său volum de povestiri „Iarna bărbaților“, publică în Ramuri, nr. 1, din 15 ianuarie 1968, articolul Mircea Eliade în „Amintiri“, în care citează un pasaj semnificativ din volumul apărut la Madrid în 1966, pasaj în care scriitorul, aflat de mulți ani departe de țară, evocă atât de viu și emoționant lecturile din anii adolescenței bucureștene pe când era elev la Liceul „Spiru Haret“.

Dar, despre referirile la Mircea Eliade în Ramuri, între anii 1967-2007, se impune să revenim în mod mai detaliat în acest an al aniversării nașterii marelui scriitor și savant umanist din secolul XX.

© 2007 Revista Ramuri